CURS IFR, IUNIE 2009

Iunie 27, 2009

Raportul dintre Sacru şi creatură

Acţiunea sacrului asupra creaturii e multiplă:

–          sacrul este în primul rând Creator, iar conform concepţiei celor 3 religii monoteiste el creează lumea din nimic. Această concepţie pe care şi-au însuşit-o cele 3 religii monoteiste se bazează pe cele două referate biblice ale creaţiei din Cartea Facerii.

–          Sacrul se manifestă asupra creturii şi prin procesul de creatio continua, care include acţiunile sale proniatoare, soteriologice, eshatologice. Toate acestea se desfăşoara sub forma unui proces de relaţionare între sacru şi creatură. În toate acestea se manifestă Dumnezeu cel Unic şi Întreit, Personal şi Suprapersonal.

Pentru desemnarea raportului dintre Dumnezeu şi lume, specific gandirii ortodoxe este termenul de comuniune. El are la bază teologia trinitară. Această comuniune este înregistrată în forma ei deplină în Sf. Treime. Comuniunea totală înseamnă în acelaşi timp totală alteritate şi oferirea totală a propriei alterităţi celorlalte două Persoane. Comuniunea intertrinitară e atat de consistentă pt că se realizează între entităţi radical distincte şi imposibil de confundat şi pt că e totală (fiecare dintre Persoanele Sf. Treimi oferă celorlalte întreaga ei alteritate faţă de ele şi primeşte de la Acestea întreaga lor alteritate fără să înceteze să rămană ea însăşi) – acest lucru îl desemnăm prin termenul de perihoreză. Prin extrapolare putem spune că orice couminune autentică are caracter perihoretic.

Termenul de comuniune în sens larg se referă la toate actele de comunicare spre exterior ale lui Dumnezeu, pt că El e subiect Unic, în sensul deplin al termenului. El îşi răspunde Lui inclusiv printr-o piatra, pt că El a creat-o. Piatra Îl reflectă pe El în calitate de Creator şi prin ea El îşi vorbeşte Lui.

În sens restrans, comuniunea poate fi aplicată doar relaţiei de comunicare dintre persoane.

  • Cand noi ne referim la alte religii folosind conceptul de comuniune, le citim printr-o grilă de interpretare proprie. Termenul de comuniune ne aparţine, iar dacă îl aplicăm celorlalte religii înseamnă că le privim pe acestea dintr-o perspectivă creştină.
  • Bibliografie: Dorin Oancea, „Unitatea vieţii religioase şi pluralitatea formelor ei de expresie. O perspectivă comunicaţională”, în vol. omagial dedicat pr. Stăniloae „Persoană şi comuniune”, Sibiu 1993. Citește restul acestei intrări »
Anunțuri

Curs complet Drept Bisericesc anul III sem 2

Iunie 27, 2009

7. PRINCIPIUL AUTOCEFALIEI

– este rânduiala potrivit căreia o unitate bisericească sinodală şi teritorială determinată se conduce prin organe proprii, în mod independent de alte unităţi bisericeşti, păstrând această unitate dogmatică, cultică şi canonică.

– este un fel de independenţă bisericească dar una volutivă, nu în sensul unei separări totale, deoarece nu se pierde comuniunea ortodoxă.

– se aseamănă oarecum cu suveranitatea statutului.

Temeiuri:

a) Naturale – umanitatea nu este un conglomerat amorf ci o comuniune de comunităţi distincte determinate în primul rând de condiţii naturale. Fiecare comunitate mai mare se găseşte într-o anumită zonă geografică cu o anumită componenţă etnică, cu un anumit specific economic şi cultural.

b) Istorice – ne arată că primele comunităţi creştine s-au organizat autocefal, erau independente între ele.

c) Dogmatice – ne arată că omul este fiinţă comunitară iar comuniunea există şi între comunităţile distincte. Libertatea nu poate fi lezată prin centralism.

d) Canonice Canonul 34 Apostolic care prevede ca episcopii fiecărui neam să recunoască pe cel dintâi dintre ei şi nimic fără de acesta să facă. Citește restul acestei intrări »


Subiecte MORALĂ ANUL 3 sem 2 2009

Iunie 26, 2009

Subiecte MORALĂ

ANUL 3 sem 2

2009

Patima

1) Definitia patimii

2) Etapele

3) Pacatele de moarte :

–         capitale

–         stigatoare la cer

–         impotriva Duhului Sfant

4) Caile despatimirii

VIRTUTEA

5) Definitie

6) Virtutea credintei

Patologiile credintei – ateism, fanatism, superstitia, pietismul.

7) Nadejdea

Pat. nadejdii – deznadejdea – sinuciderea

8) Iubirea

Pat.  Iubirii

9) Legatura intre cele 3 virtuti teologice!

10) Scoala rugaciunii – Sf. Antonie de Suroj


Curs Morala 2009, sem. 2

Iunie 18, 2009

Curs Morala 2009 – Lect. Dr. Sebastian Moldovan

Recapitulare

Dacă nu simţim împlinirea prin înduplecarea puterii noastre spre scopul vieţii, simţim totuşi o lipsă – încercăm să ne astâmpărăm dorinţa de împlinire cu surogate. Frustrarea venită din simţirea acestei lipse sau neîmpliniri duce la posesiune sau egoism, adică încercarea de a stăpânii tot mai mult. Suntem obsedaţi de ideea că pierdem, că pierim şi căutăm să ne însuşim tot ceea ce credem că contribuie la împlinirea noastră.

Din punct de vedere trupesc avem faţă de lume o atitudine de posedare.

Bolile spirituale pot fi împărtăşite.

Putem încrucişa cele două atitudini – putem şi spirituali cu cele trupeşti şi trupeşti cu cele spirituale. Iubirea trupescă de sine sau a altuia sau chiar lui Dumnezeu.

Partea pozitivă – spirituali cu cele trupeşti (putem face putem face prilej de comuniune din toate aspectele vieţii ….)

Patimă – Pasivitate – Dependenţă

Există o dependenţă a noastră de Creator. Trebuie să o înţelegem şi să îi dăm satisfacţie. În urma căderii se naşte în noi o dependenţă de ceea ce ţine generic locul Învăţăturii vieţii. Sf. Maxim o numeşte caracter pătimitor. Este o realitate, dar nu e blamabilă. Pe fondul acestei debilităţi datorate căderii se nasc păcatele – pentru că simţim că murim ne înfricoşăm, devenim obsedaţi de existenţa noastră – pasivitatea, iubirea iraţională de noi înşine, fuga după satisfacţii – înlocuirea împliniri cu surogate.

Patima este puterea unui eros care nu îşi găseşte alternativa. Toţi oamenii caută acelaşi lucru. Această căutare ne schimbă viaţa, dar trebuie să-i găsim îmlinirea.

Putem identifica foarte uşor categorii de păcate. Sf. Maxim susţine că mama tuturor păcatelor este filavtia. Ea generează 3 feluri de patimi: lăcomia pântecelui, avariţia, slava deşartă (suta a II-a, 59). De ce aceastea 3? Pt că în a ne asigura viaţa primele se petrec la preocuparea obsesivă pt mâncare – prima formă de manifestare a filavtiei. Dacă cineva constată că nu durează mult plăcerea de a mânca, preocuparea se extide asupra dobândirii unei satisfacţii de mai lungă durată – banii reprezintă asigurarea unui sentiment al securităţii şi nu anumit status social. Cu cât evoluează starea lui financiară cu atât şi dorinţa de a acumula  tocmai datorită negăsirii împlinirii în bani. Oamenii îşi dau seama că există lucruri care durează mai mult decât mâncarea şi banii, şi sunt dispuşi să-şi îndrepte eforturile (financiare, renunţă la mâncare) pentru a obţine faima – durează mai mult pentru că e imaterială – posesiunea îndreptată asupra unui bun spiritual.

Citește restul acestei intrări »


Curs Pastorala sem 2 anul 2009

Iunie 6, 2009

PASTORALA SPECIALA

PAROHIA

I. Parohia teren de activitate pastorală a preotului

Lucrarea pastorală a preotului se desfăşoară în general în cadrul parohiei. Parohia este deci terenul, este ogorul material şi spiritual al activităţii pastorale a preotului. De aceea, suntem datori să încercăm a cunoaşte mai temeinic noţiunea, sensul şi importanţa parohiei.

l. Termenul parohie[*] a pătruns în limba română din limba elină. Prin acest termen s-a înţeles, la începutul creştinismului, prima comunitate creştină dintr-un oraş, sau totalitatea creştinilor dintr-un oraş sau sat, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, „neavând cetate stătătoare aici, căutau pe cea care va să fie” (Evrei XIII, 14) şi se socoteau ca unii care locuiesc împreună, ca unii care au acelaşi fel de trai şi aceleaşi preocupări în „vremelnicia acestei vieţi” (I Petru I, 17), ca unii care sunt „străini şi rătăcitori” în această lume (I Petru II, 11).

Fiindcă în fruntea unei astfel de comunităţi creştine era, la început câte un episcop, s-a atribuit adeseori numirea de parohie şi eparhiei.

Mai târziu şi anume prin veacul al V-lea, şi mai ales în veacul al VI-lea, prin cuvântul parohie s-a înţeles societatea creştinilor dintr-o anumită circumscripţie bisericească din oraşe sau sate mai mari.

O asemenea circumscripţie era totdeauna determinată precis de anumite graniţe, era o unitate bisericească bine fixată din punct de vedere geografic şi era condusă de un preot.

Când creştinismul a început să se răspândească şi să se organizeze şi la sate, s-a întrebuinţat pe lângă termenul de parohie şi acela de enorie[†].

Acest cuvânt provine din limba elină şi înseamnă comunitate creştină situată la ţară. Citește restul acestei intrări »


Dogmatica, subiecte + seminar

Iunie 6, 2009
Subiectele pentru Examenul la Teologia Dogmatică, an III, semestrul II, 2008-2009

Joi 18. 06, ora 9 şi Vineri 19. 06 ora 8 examen oral (toate secţiile)
Studenţii care se prezintă la examen vor avea obligatoriu carnetul de student şi C.I


  • 1. Preacinstirea Maicii Domnului şi cinstirea sfinţilor, TTDE, 167-172, DEE, 136-161, O, 162-168,
    2. Venerarea sfintelor icoane şi sfintelor moaşte, TDS,2, 150-153,TTDE, 170-174
    3. Pogorârea Sfântului Duh şi începutul Bisericii, F.Ap. 2- exegeză,TDO,2, 201-214
    4. Constituţia teandrică a Bisericii, TDO,2, 214-236
    5. Însuşirile Bisericii, TDO,2, 263-311,TDS, 2, 166-169,TTDE, 159-162
    6. “Forma Bisericii”-prezenţa tainică a Sfintei Treimi în viaţa umană, în Anuarul Facultăţii de Teologie “Andrei Şaguna din Sibiu, 2000-2001, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2001, pp.186-211 Citește restul acestei intrări »